Te invit sa ne pierdem

La fel cum a inceput,asa se termina.
Atmosfera asta lanceda de caldura amestecata cu zgomot de autobuze care pufaie ca niste dragoni fiorosi scuipand fum la fiecare statie ma termina.Simt ca ma dor urechile,pentru ca in fiecare zi ascult aceleasi sunete..In fiecare zi ascult aceeasi melodie proasta,pe acelasi post de radio care isi schimba in mod constant moderatorul,dar niciodata grila de programe.Suntem exact ca orasul asta imputit in care traim.Obositi,incercanati,morocanosi si plangaciosi.
Gandurile ne sunt miile de strazi si stradute impanzite de tot felu' de oameni care mai de care mai colorati,picioarele ne sunt masinile,din ce in ce mai grabite spre nicaieri,iar ochii ne sunt felinarele,aprinse doar noaptea,doar in locurile spre care putem sa ne indreptam privirea.Suntem niste monstri,jumatate oameni, jumatate schele,tabla si carburanti.
Ce rost mai are sa ne gandim la zile mai bune,daca pe zi ce trece suntem din ce in ce mai nemultumiti?
Noi vrem sa evadam de orasul asta,dar orasul asta unde-ar putea sa se ascunda de noi?
El nu poate sa iubeasca,nu poate sa mearga in vacanta,nu poate sa respire departe de noi;asa ca ne face viata amara.
Ramane mereu la fel,incarcat de amintiri la fiecare colt de strada,plin de cuvinte spuse pe ascuns,plin de oameni plini de vicii.Fiecare strada pe care merg imi striveste de retina mii de imagini pe secunda.Peste tot pe unde ma duc imi amintesc de cineva.Unde sa mai plec,sa ma mut?Unde pot oare sa ma mut,in ce oras de pe lumea asta ma pot duce ,asa incat sa-mi pierd capacitatea de a-mi crea amintiri?In ce oras de pe lumea asta ma pot duce,ca sa scap de mintea mea?
N-am unde.
Pentru ca peste tot pe unde ma duc,ma port cu mine.
Singura mea scapare sunt bratele tale;acolo nimeni nu ma poate gasi,desi stiu toti unde sunt.Tu esti vacanta mea la munte,tu esti melodia pe care as putea s-o ascult la nesfarsit fara sa ma satur de ea..Tu esti Tu,si ma bucur ca macar pentru putin timp,am fost Noi.De-acum inainte,Orasul imi va povesti despre tine la fiecare strada,la fiecare colt de scara,de-acum felinarele se vor aprinde doar pe unde am pasit Noi Doi.
Oare si eu sunt "Tu" pentru tine?
Abia te-astept.

Viata e minunata

Am ajuns sa stau in fata calculatorului,cu mainile pe tastatura,nestiind ce sa scriu,dar cu o mie de ganduri in cap.Nu stiu de unde sa incep,nu am multe de povestit,dar am multe de zis.Constat acum,pentru prima oara,ca inspiratia nu te ajuta la nimic atunci cand vrei sa creezi vreo ceva ,dimpotriva,are prostul obicei sa apara in momentele cele mai lenese.N-am sa folosesc asta pe post de scuza,evident,decat in momentul in care o sa simtiti voi nevoia sa faceti asta.
N-am sa ma folosesc de cuvinte ca sa va transmit vreo stare,nu pentru ca nu as avea nimic de transmis,ci pentru ca momentele de visare mi-au devenit atat de apropiate,incat nu mi se mai par atat de speciale cand apar.Atat de des mi se intampla sa ma pierd in clipele astea,incat nu mai fac diferenta intre ele si realitate.Prea rar contemplez la lucrurile pe care deja le am,sau deja le-am facut,sunt prea ocupata sa ma gandesc la ce as vrea sa am sau ce as vrea sa fac.Nu sunt visuri marete,sau dorinte extraordinare,dimpotriva,visez la stari pe care le-am avut si imi doresc sa le incerc din nou.Mi-am dat seama ca unele senzatii sau emotii sunt facute sa apara o singura data in viata,atunci cand le ai pentru prima data.In rest,sunt doar stari hibride,care apar atunci cand te emotionezi cu gandul la trecut.Imi petrec majoritatea timpului urmarind starile astea,gandindu-ma cum sa fac sa le traiesc din nou.E destul de greu,avand in vedere ca persoanele responsabile de ele traiesc acum in trecut,indiferent daca mai sunt in viata mea sau nu.Tot ce am simtit pana acum s-a intamplat deja,poate si de-aici senzatia de neimplinire; poate din cauza asta am impresia ca n-am trait destul,pentru ca n-am stiut sa apreciez.Partea proasta e ca inca mai fac asta.Inca mai visez,lasand la o parte prezentul,si n-am scuza pentru asta.Mi-as dori sa pot sa apreciez valoarea unei stari la momentul in care se infiripa,dar sunt atat de dornica s-o traiesc pana la capat,incat ajung sa-i stric cumva farmecul.Mi-as dori sa simt intensitatea fiecarei clipe,indiferent ce stare imi provoaca,dar e greu sa faci asta,atunci cand totul se amesteca..Dragostea cu regretul,dorinta cu infranarea,uitarea cu anticiparea.E greu sa incepi ceva nou atunci cand inca simti ca ai lasat neterminata alta poveste,e greu sa-ti doresti ceva atat de tare,incat sa-ti fie frica sa obtii acel ceva si e greu sa uiti atunci cand n-ai pierdut dorinta de a incerca din nou.
Unele lucruri nu tin de noi,si desi suna a cliseu,mie mi-a trebuit multa vreme sa inteleg vorba asta;indraznesc chiar sa o schimb putin:majoritatea lucrurilor nu tin de noi,de puterea noastra de decizie,de autocontrol si tot ce are legatura cu rationamentul logic intr-un fel sau altul.E greu de explicat,in mare parte pentru ca mie mi-a fost si mai greu sa inteleg.E ciudat,dar multi si-ar dori sa-si infraneze trairile cele mai firesti,facand din ele probleme,argumentandu-le,inclusiv eu.
Nu-mi dau seama cum si cand,dar am senzatia ca am trait o mie de ani din care imi amintesc doar 5 minute.Imi doresc sa fie altfel cateodata,dar ma incurc in visare si uit de ce-am fost.
Imi aduc aminte doar ce as vrea sa fiu,unde,si cu cine..