Pe tine ce te misca?

BASMELE.
Povestile care incep cu “A fost odata..” si se termina cu “Pana la adanci batraneti”..Povestile care daca nu ar incepe si nu s-ar termina asa nu s-ar mai numi basme,in care printesele devin printese doar atunci cand piciorul le incape intr-un pantof ,in care cenusaresele incep sa traiasca doar dupa ce au murit deja ,in care surorile hade ,care merg pe interes mor sau sunt date gratios la o parte,ca sa faca loc zanelor.
Basmele,povestile cu inceput incert si final la fel de incert,dar fericit in felul lui,in mod ironic scrise de barbati-scriitori,dar in care cred doar femeile…Care in mod inevitabil fac realitatea sa para un joc,un fel de asteptare cronica ce se termina intr-o stare inerta de trezie ciudata.
De ce alternativa la o viata de basm este doar una de cosmar?De ce,daca atunci cand lucrurile minunate nu vin de la sine,daca atunci cand pantoful de clestar nu ti se potriveste,imediat speranta se transforma in regret?
De ce adevarul este atat de greu de suportat,incat avem nevoie sa credem in povesti ca se mergem mai departe?
Realitatea este ca tocmai cosmarurile sunt cele care ,mai devreme sau mai tarziu,se adeveresc.
REALITATEA.
Este ca dincolo de tot ce am vrea sa traim se ascunde inevitabilul, si clipele de cosmar pot incepe dintr-o secunda in alta.Realitatea este ca orice lucru bun se sfarseste prost,pentru ca Realitatea este ca suntem toti oameni.Si pentru ca suntem oameni,natura nu ne-a inzestrat cu acel curaj supranatural care ne-ar face sa alergam pana la capatul pamantului san e luptam cu dragoni si zmei pentru persoana iubita.
Realitatea este ca toti dam inapoi in fata unei situatii de cosmar,si ca niciunul dintre noi n-a trecut peste vreo dezamagire gandindu-se ca “pana la urma o sa traiesc fericit pana la adanci batraneti”.Asta pentru ca suntem din carne si oase,si dincolo de dorinta candida de a fi fericiti,exista dorinta avida de a ne razbuna.
Da,atunci cand suntem calcati in picioare,nu ne gandim sa mergem mai departe si sa asteptam retrubutia divina,intorcand si celalalt obraz.Ne gandim cum sa-l facem p-ala care ne-a calcat in picioare.Si credem in instincul asta,pentru el am fi in stare sa mergem pana la capatul pamantului sis a ne luptam cu zmei si dragoni,pentru ca e singurul lucru care ne ajuta sa mergem mai departe.
Fericirea nu se naste din vreo stare pura de eter,se naste din noxe.Din fumul inecacios al unui gand deloc eteric,gand pentru care renuntam la bunavointa si la privilegiul de a crede in ceilalti.Pentru gandul asta mergem mai departe si cu el ramanem singuri in final.
Nimeni nu se schimba pur si simplu,nimeni nu-si compromite caracterul si dorinta de supravietuire sperand ca ajungand slab si fara aparare o sa apara cineva care sa-l ridice de jos si sa-l stearga de praf.Nimeni nu cedeaza,in speranta ca va fi adus la simtire de un sarut inocent,si nimeni nu se multumeste cu un pantof de clestar,la fel ca-n basme..Noi vrem coroana.Aia care lasa dare orbitoare de lumina in urma noastra,care-I face pe ceilalti sa stranga din dinti la gandul fericirii noastre.
E ceea ne face sa mergem mai departe,sa continuam mult dupa ce am spus “Nu mai pot”.
VISELE.
Ele sunt starile care niciodata nu pot deveni realitate,pentru ca cer putere de sacrificiu.

Noiembrie

…In sfarsit culoarea se prinde de peisajul asta.A disparut monotonia agasanta a verii,anotimp nefolositor si anost..
In sfarsit ochii mei vad si alte nuante.Se plimba toate,rasar dinspre asfintitul care a luat viata sugrumand plictisitoarea lumina,cerul senin de toate zilele.
In sfarsit oasele mele au inceput sa tremure .Hainele au inceput sa ma acopere cu adevarat,am inceput sa-mi combin starile de spirit in jurul gatului,in jurul sanilor si al taliei,al coapselor si al genunchilor si al gleznelor si talpilor.Am inceput in sfarsit sa seman cu mine,cea care n-am incetat niciodata sa fiu.
In sfarsit corpul meu a inceput sa simta.S-a dus cu amorteala carbonizanta a soarelui verii,frigul ma resusciteaza.Ma face sa respir.Ma face sa tremur.Ma face sa ma grabesc,ma face mai atenta,mai vivace,mai constanta.Ma face sa traiesc.
In sfarsit simt si alte mirosuri.Cel inconfundabil al vantului care bate lenes dinspre apus,incarcat de mici zvacniri de ploaie si praf stins.Cel al pamantului,fericit si umed.Cel al aerului,gol si usor de inhalat.Cel al frunzelor ofilite,preferatul meu.
In sfarsit aud si alte sunete.Ale pasarilor care zboara grabite pe deasupra orasului suprasaturat de beton si lemn,si fum si tabla.Aud zgomotul iernii apropiindu-se,aud freamatul copacilor care-si lovesc crengile una de cealalta,parca aplaudand o scena reusita de teatru.Aud o liniste vaga,o ascult,ii inteleg vajaitul si scartaitul,si toata simfonia.

Respir aerul meu preferat.Abunda de mirosuri,si sunete,si aduce cu el imagini si ganduri dintre cele mai coapte.Ma bucur de el cu toata fiinta mea,il las sa patrunda peste tot in corpul meu,sa-l dezmorteasca,sa-l inroseasca,sa-l caleasca.

Ascult muzica mea preferata.Muzica dulce a timpului care trece din ce in ce mai repede,muzica fada ,frematanda a linistii.

Traiesc anotimpul meu preferat.Ii simt clocotirile si zvacnirile nelinistite si temperamentale,ii ascult geamatul si ii vad silueta galben rosiatica.Il inteleg in pasiunea lui,in chinurile lui reci,in zgomotul lui infundat.
Ii prind in piept emotiile si il primesc in mintea mea ca pe un vechi prieten.Imi intra in camera prin fereastra si il astern langa mine pe pat.Anotimpul meu,toamna,ma ridica,imi picteaza pe tavan nemurirea sa,ma alearga prin amintiri trecute si viitoare,prin sperante si vise si planuri . Ma asculta ,ma aproba,tace.Imi canta cand e bine dispusa si imi recita stari de suflet.
Ma face sa tresar,imi picura pe limba arome reci si amare,care imi curata organele si sangele si toate celulele.Imi arata si ma priveste drept in ochi,ma hipnotizeaza cu toate izbucnirile ei pline ochi de viata .
Ma naste si ma omoara in acelasi timp,ma improspateaza cu vantul vantul ei ofilit.
Ma plimba printre culorile ei ,toate vii,toate de aceleasi nuante.
Ma transcede.
Visez cu ea ,de toate,vazute si nevazute,imi citeste din carti nescrise si-mi prooroceste imagini disparate din existenta mea,si a lor.
Imi spune ca i-a fost dor de mine si ma imbratiseaza vag,ma inconjoara cu timp si franturi de vazduh,ma coloreaza in rosu si imi accelereaza bataile inimii,ma ridica de la pamant si zboara cu mine-n brate peste toate amintirile mele,mi le-arata,asemeni unui inger pazitor,imi explica veghea ei neobosita asupra mea .Ma boscorodeste asemeni unei mame ingrijorate,ma saruta cu adierea ei rece si acuta si ma roteste ca pe un titirez ,dincolo de timp,acolo unde m-am nascut.Unde e locul meu.Unde timpul sta pe loc cand vreau eu,trece cand vreau eu,si se da peste cap de cate ori vreau eu.
Toamna ma prinde de maini si ma arunca in pantecul ei rosu ,ma naste din nou,ma face sa rad,ma face fericita.

Ma las prada sentimentului comod de liniste si uit tot,dar in acelasi timp nu uit nimic.

prezenta

Se spune ca oamenii sunt oameni in principiu pentru ca au constiinta.Adica au un cuvant pentru orice senzatie,cand ii doare stiu ca-i doare,se stiu cand sunt tristi,veseli sau emotionati,si mai ales..Se stiu cand sunt singuri.Oamenii sunt animalele care stiu sa planga si din alte motive decat cele fizice.Oamenii sunt cei care,in mod ciudat,transforma durerile sufletesti in dureri fizice.

Avem creier,care stie,printre altele,sa ne adapteze.
E fascinant cum functionam ca organisme..Fiecare are propriul lui corp,care functioneaza independent de toate celelalte(mai putin in pantecul mamei);dar la un moment dat toate functiile vitale ale unei persoane pot depinde de altcineva,un trup separat de al acelei persoane.
E foarte ciudat cum,noi,ca oameni,ne cream conditii ca sa functionam fizic de unii singuri,dar ajungem sa fim dependenti de altii.
Cum reusim sa transformam dependentele sufletesti in dependente fizice?
De ce,atunci cand ne e dor de cineva,nu e de-ajuns sa ne gandim la acel cineva si sa ne treaca,ci simtim nevoia sa-i vedem chipul?
Ce legatura are sentimentul de dor la nivel de gandire cu partea anatomica a persoanei la care ne gandim?
Daca aceste doua lucruri au asa o stransa legatura..Ce se-ntampla cu dorul pentru o persoana care moare?
Devine mai acut,sau dispare,pentru ca si persoana respectiva a disparut?
Din cate am vazut eu,se acutizeaza..
Din cate am vazut eu,simpla idee ca nu mai poti vedea pe cineva fara de care stii ca nu ti-e bine te face sa te rupi in mii de bucati,indiferent daca el sau ea a murit sau pur si simplu nu-ti mai e aproape.
Inseamna asta oare ca poti sa pierzi iremediabil pe cineva,chiar daca persoana respectiva e bine-sanatoasa?
Din cate am vazut eu,da.
Dar cand doare mai tare..Atunci cand stii ca obiectul afectiunii tale nu mai exista,sau cand nu-l mai poti avea,desi e acolo undeva?

Daca stau sa ma gandesc la toate astea,ajung la ideea ca noi de fapt suntem prinsi intr-un mare cliseu si ca viata nu e decat o serie de pierderi ..
Nu stiu inca daca ma incanta ideea.

"Constient" vorbind, ma pot obisnui.Si ma bazez pe creierul meu pentru asta.

Povesti de adormit copiii

Baiatul cunoaste fata,o invita la un suc,o invita la un film.Baiatul se-ndragosteste de fata,ii cere mana.Se casatoresc,traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Dar pe ea a intrebat-o cineva ce vrea cu adevarat?
Poate ea vrea baiat sa-i fure inima.

Baiatul cunoaste fata,o invita la un suc,o invita la film.Fata se-ndragosteste de baiat,el nu-i cere mana.O paraseste,ea sufera.
Pentru ca el vrea pe cineva care sa nu-l iubeasca.

Baiatul cunoaste fata,o invita la un suc,o invita la film.Baiatul se-ndragosteste nebuneste de fata,dar din pacate..Si ea se indragosteste nebuneste de el;
Baiatul insala fata,fata insala baiatul;amandoi sufera.
Pentru ca amandoi pot.

Baiatul cunoaste fata,o invita la suc,o invita la film.Baiatul nu se-ndragosteste de fata.Fata nu se-ndragosteste de baiat.Nu traiesc impreuna,nu se casatoresc impreuna,nu raman fericiti pana la adanci batraneti impreuna.
Nimeni nu iroseste cuvinte,sau lacrimi sau grimase.Nimeni NU PIERDE NIMIC.
Fara norisori roz,fara "a fost odata ca niciodata",fara intrigi stupide si jocuri inutile.
Fara final fericit;pur si simplu cu un final.

Fara zane;
Asta e povestea mea cu zane.

Take a bow

Imi dau palaria jos de pe cap,ma-nclin si arunc o ultima privire catre publicul extaziat ce nu inceteaza in ovatiuni,in aplauze..Fetele lor imi par sincere si expresiile lor imi onoreaza prestatia din seara asta.Stiu c-am fost minunat.
Le intorc spatele plin de profesionalism si ma retrag catre spatele cortinei,catre culise,catre cabina mea de schimb.Femeia de serviciu ma felicita cand intru si-mi arata tigarile in coltul mesei.Ma roaga,daca pot,sa nu mai fumez inauntru,zice ca e bolnava cu plamanii si pufaitul meu ii face rau..Ma rog.Imi aprind tigara si merg cu ea in mana spre iesirea din teatru.Aici imi vad spectatorii impresionati urcandu-se in masinile lor minimaliste si elegante,pornind probabil catre casele lor,sau poate spre selectele restaurante din oras.Trec pe langa toata multimea asta si pe langa forfotele ei si pornesc usor spre apartamentul ei..Stiu ca acolo va fi cineva care ma asteapta,dincolo de scena,dincolo de culise.In drumul ei trec prin stradute inguste,iluminate slab de stalpii vechi,pe langa blocuri adormite,pe langa carciumi zgomotoase pline de petrecareti pestriti si pe langa vechiul parc din centrul orasului,care acum e transformat in mall cu cinematograf si magaine de haine.Ignor linistea crunta care ma inconjoara si frigul care ma gadila pe la urechi,gandindu-ma ca are sa ma incalzeasca ea cu glasul ei dulce si cu o cafea fierbinte,servita la impecabil.
Deja am ajuns pe la jumatea drumului,si incep sa ma entuziasmez din ce in ce mai tare..Doamne cat imi lipseste s-o vad!Cat de dor mi-a fost de ea..de mainile ei,de privirea ei galesa si de rasul ei ironic..
Toate locurile prin care am trecut azi mi-au amintit de ea,de plimbarile noastre lungi ..de iesirile noastre cu prietenii la terasa si de certurile noastre naive si aprigi de la inceputul relatiei noastre.
Abia astept s-ajung la ea sa-i spun de succesul pe care l-am avut in seara asta.Stie cat m-am chinuit pentru rolul asta..Mai am putin si ajung.Deja ii vad blocul,inca doi metri si pot sa-i vad apartamentul ..Vad lumina la fereastra din dormitor.Sigur sta treaza,asteptandu-ma.Ma apropii din ce in ce mai mult,ma emotionez groaznic si ma gandesc cata lipsa de consideratie din partea mea,nici macar o floare sa nu-i aduc..Dupa atata timp;mai fac doi pasi si vad lumina din dormitor stingandu-se.
Am ajung in fata scarii,dar ma simt ciudat,am un sentiment ce seamana cu o premonitie .Imi apasa pieptul si aproape ca nu pot respira..Probabil am doar emotii..Oare ce sa-i spun prima data cand o vad?Oare si ea e la fel de nelinistita sa ma vada?Da,pariez ca si ea are emotii,la fel ca mine..Dar sa-mi fac curaj.Imi aprind o tigara,poate imi calmez nelinistea asta ce deja a inceput sa ma ameteasca..
Doamne,cate emotii..
Privesc atent care intrarea in scara blocului unde mi-au atras atentia doua voci..Una de femeie si alta de barbat.Aproape ca aud ce isi spun unul altuia...Da,aud vorbe dulci,de alint.Ce fericiti sunt si ei,si ce fericiti vom fi si noi,iubito..
Le vad umbrele cum ii preceda in a cobori scarile si ridicandu-ma in picioare sa-mi trag sufletul,o vad pe Ea...O frumusete covarsitoare,o uimire totala se asaza din senin pe chipul ei vazandu-ma,iar eu..eu raman mut,si orb si surd.Corpu-mi o ia razna,incep sa tremur,sa plang..O vad pe ea deasupra trupului meu plangand uimita si pe barbatul de langa ea spunand.."Il cunosti,iubito?"

Patrund din nou pe strazile intunecoase ,din nou spre centrul orasului,din nou spre teatru.
Corpul mi-e secat de orice senzatie,nu-mi mai e frica de intuneric,nici de liniste,nu ma deranjeaza prezenta oamenilor pe strada care trec neatenti pe langa mine.Ei nu ma vad,caci pentru ei nu mai exist,iar lumea lor pentru mine,la fel..

Imi dau seama spre dimineata,cand nu mai pot simti mirosul de roua, ca asta a fost ultimul meu act.Actul Suprem.

...

Nu,n-am murit in ultimul timp.N-am mai postat nimic pentru ca ,sincer,nu prea m-am mai simtit in stare.Adica "in stare".Ideile-mi vin,dar n-au rabdare sa ramana,din pacate.
M-am hotarat sa nu mai inventez stari si imagini,sau sa scriu despre propriile sentimente,pentru ca nu mi se pare productiv.Am fost in ultimul timp doar un observator;i-am vazut pe ceilalti cum si-au trait vietile(relativ),stand pe locul din spate si zambind,multumita ca unele dintre lucrurile pe care ei le traiau la momentul ala imi erau cunoscute.E dragut cum propria experienta decide la un moment dat sa-si spuna cuvantul si te trezesti ca vezi in jurul tau oameni care acum traiesc si simt lucruri pe care tu le-ai simtit cu aceeasi intensitate si din aceleasi motive "Atunci".
Personal imi place sa retraiesc momente din trecut prin intermediul celor mai putin "copti" decat mine.Imi place,pentru ca vad ca nimeni nu-i special prin ceea ce simte,ci prin cum stie sa-si traiasca sentimentele;imi place,pentru ca,din sadism,pot sa privesc fara sa dau sfaturi(care oricum n-ar fi luate in seama);imi place pentru ca desi intineresc pe masura ce invat,ma simt mai batrana decat ei.
Ador sa ma pun in locul celorlalti in diferite situatii si sa compar starile lor de spirit cu ale mele;sa mai arunc cate-un "da,stiu cum e" din cand in cand stiind ca si mie mi-a fost de ajutor cand l-am auzit..
Nu stiu cum priviti voi situatia,dar mie cliseele astea imi plac.Ma amuza.Gandul ca suntem cu totii niste copii mici si ignoranti ma face sa ma simt bine..Imi dau seama ca a fi matur e totuna cu a sti sa te sincronizezi,pentru ca de cele mai multe ori,fiecare lucru se intampla la timpul lui,si a incerca sa-ti grabesti evolutia(nu cea intelectuala) e inutil.
N-am scris toate astea pentru ca zbucium de intelepciune sau altceva,le-am scris pentru ca metaforele si sarcasmul copilaresc s-au cam pierdut.
M-am schimbat.

:)

Buna dimineata.Poate va-ntrebati ce mai fac.Pai,ca sa va raspund la-ntrebarea pe care-mi imaginez ca mi-ati adresat-o,am sa fac un efort: "bine",si-am sa trec cu vederea lipsa voastra jignitoare de interes,care bineinteles ma jigneste.
Azi dimineata,pe langa obisnuita durere de cap,m-am trezit c-o stare aproximativ confuza,pentru ca desi n-am facut nimic dubios in ultimele zile,se pare ca nu reusesc sa-mi amintesc diferite chestii mai mult sau mai putin importante.Cum ar fi daca m-am spalat pe cap ieri sau alaltaieri.Sau daca au trecut deja 3 luni de cand nu mi-am mai schimbat periuta de dinti.In fine,inainte sa uit complet motivul pentru care postez azi,am sa inchei propozitia asta si-am sa-ncep alta.Cu alineat.
Am vazut aseara un film genial."The pianist" se numeste,si da,as fi putut sa spun si "Pianistul",dar mi se pare ca are mai mult impact titlu' in engleza.Adica ma simt intelectuala cand il zic,desi nu stiu exact daca asta-i o stare.Revenind,filmul e printre putinele filme naziste care-mi plac,asta pentru ca simtul meu artistic a fost gadilat pana la extaz,si pentru ca regretul meu fata de niste posibile ore de pian la varsta pubertatii s-a accentuat foarte tare.Pe langa faptul ca, desi nu are scene de violenta explicita(si ca sa fiu clara,ideea mea de violenta explicita e una foarte bolnava),a reusit sa ma faca sa-mi doresc sa nu mai mananc in viata mea dupa ora opt, m-a facut sa uit ca e un simplu film si ca in realitate probabil nu mi-ar pasa,bla bla,asa incat la scena cand pianistul ,om cu intelect,se chinuia sa-si desfaca nu stiu ce conserva si in acelasi timp sa nu fie omorat,am inceput sa bocesc ca o baba trista la telenovele.
M-as uita din nou la el,dar sincer mi-e frica.Asa ca vi-l recomand cu mare caldura,asta daca nu l-ati vazut deja.
Asa.

Acuma,pe langa faptul ca v-am surprins cu spiritul meu cinefil de care nici eu nu stiam pana cand am inceput sa ma uit la toate filmele de pe oDC din plictiseala,as putea sa incep sa povestesc ce-am mai facut eu asa in general si bineinteles ce m-a mai enervat in ultimul timp,de exemplu la scoala.
Pe langa profesorii care mai nou si-au luat o mie de arfe anul asta si ne freaca pe toti la creieri cu replica "Daca nu vreau eu,nu intri-n BAC",mai sunt si frustrarile cotidiene,legate de variantele imposibile la matematica,unde oricat de desteapta as fi,tot proasta sunt,de programul de scoala insuportabil si de sila care m-a apucat de vreo cateva saptamani incoace.Sila nu in sensul de lene,ci in sensul de stare de nervi aproape anarhica,care atunci cand m-apuca ma face sa vreau sa fac tot felul de chestii pe care daca le-as face in mod sigur as fi exmatriculata.Ce de "face".

A,da.Am dat peste cateva melodii draguta.Asta ar fi o chestie buna,presupun.