Constat pe zi ce trece ca mi-e din ce in ce mai greu sa ma integrez in orasul meu.
Pana acum am incercat asa:subiectivismul,obiectivismul,cu toata detasarea pe care o presupune si cam atat.Am reusit in principiu sa ma DEZ-integrez mai mult,oricat de ciudat ar suna asta.
Imi dau seama acum ca sunt imprastiata in mii de bucati nu din cauza ca nu am facut ce trebuia,dar din cauza ca am facut-o de-andoaselea.Am incercat sa-i inteleg pe ceilalti fara sa ma raportez la mine,pentru ca desi nu stiam,inca nu ma cunosteam destul de bine,si asta a insemnat sa indur multe amagiri si dezamagiri de-a lungul timpului.M-am gandit ca eu sunt reflectia generatiei mele in oglinda,ceea ce n-a facut decat sa ma depersonalizeze incetul cu incetul.Oamenii din jurul meu m-au influentat pe mine,si nu invers,cel putin in majoritatea timpului,si pot sa spun ca in proportie de 90 la suta defectele mele nu sunt nici macar ale mele,ci imprumutate si distorsionate in functie de situatiile in care am fost pusa.Mi-am dat seama ca ,in orasul meu cel putin,ceva lipseste ,ceva esential,mic dar important in ceea ce priveste mentalitatea in general.
Aici toti suntem dornici de schimbare,dar doar atata timp cat ea ne convine si o intelegem intr-o oarecare masura.
Aici cu totii vrem sa cunoastem cat mai multa lume,dar atunci cand altii vor sa ne cunoasca pe noi suntem surprinzator de rezervati,daca nu chiar ipocriti.Nu de multe ori mi s-a intamplat sa spun o minciuna despre un subiect total neimportant si irelevant doar de dragul de-a face pe plac interlocutorului,ca mai apoi sa-mi rezerv placerea de a-l critica pentru parerile lui,bineinteles in intimitatea cercului meu de prieteni.Normal ca si eu de multe ori am fost in ipostaza "interlocutorului",asta fiind si motivul care m-a determinat sa renunt la idealismul subiectivismului,nu de alta dar ajunsesem sa nu ma mai suport nici pe mine.
Am trecut apoi la obiectivism.Am incercat usurel sa ma detasez de restul luumii,sa incerc sa ma cunosc cate putin si am tratat colectivul ca pe un proiect personal la psihologie sau ceva.
Am stat deoparte,si m-am uitat pur si simplu la comportamentul celor din jurul meu,le-am studiat reactiile si raspunsurile la diferitele reactii ale celolralti.A fost destul de interesant,asta pana cand mi s-a facut oarecum scarba.La propriu.
Nu de ei,ci de mine.De fapt ,mint,de ei.Mi-am dat seama in destul de scurt timp ca tot anturajul meu se invartea in jurul a catorva idei foarte simple.Muzica,bineinteles,mierea care tine mustele pe aceeasi banda,obiceiurile sa zic cel putin extreme si normal,parerile generalizate.Nu-mi place de aia= Nu ne place de aia,cam asa ceva.Clar,daca aveai alta parere situatia se schimba in Nu-mi mai place de tine=Nu ne mai place de tine,un exemplu de solidaritate daca stau bine sa ma gandesc.Ceva bun in sfarsit.Pacat ca nu si productiv.
Discutiile ,care erau aceleasi sau ajungeau in acelasi punct,indiferent de la ce porneau;Indr-adevar nu erau niciodata plictisitoare,asta datorita ingeniozitatii cu care noi galatenii suntem inzestrati sa vorbim despre nimic dar sa parem ca vorbim despre ceva de fapt.Ne plac chestiile profunde si chiar le intelegem,ne place sa credem ca suntem altfel decat suntem de fapt,numai ca ramanem la a fi aceiasi pentru ca e greu sa schimbam raul in bine.Ne place foarte tare sa fim rai cu intentii bune.
Asta in general.
In particular,e mai greu.
Zic asta pentru ca aici sunt de analizat traume,dureri si angoase atat de personale si generale totodata,incat oricine incearca sa ajute in vreun fel la rezolvarea lor nu face decat sa le imprumute,si spun asta din experienta proprie.
Majoritatea ne-am nascut in familii daca nu model,cel putin decente din aproape toate punctele de vedere,numai ca pe parcurs ceva s-a stricat.Fiecare din noi ne-am abatut intr-un fel de la drumul pe care trebuia s-o luam.Si ne-am abatut atat de tare incat acum drumul acela nu mai e decat un punct in departare.
Cred ca orasul asta e pe cat de urat pe atat de interesant,in ce priveste mentalitatea noastra,a celor tineri.Am reusit sa ne adunam probleme pe care nici nu stiam ca le avem in adevarate traume,care pe zi ce trece se adancesc devenind din ce in ce mai greu de patruns,imposibil de rezolvat.Suntem inadaptabili si in acelasi timp adaptati perfect oricarui tip de mediu.Suntem atat de antisociali incat placem tuturor,si sincer mi-e cam frica de asta.
Ma gandesc ca ar fi o idee proasta sa ne hibridizam.Lumea asa cum o stim s-ar termina.

nu-si spala vasele dupa ce mananca
nu-si fac curat in camera si tot ce promit uita
baietii nu apreciaza muzica buna
si nu iubesc fete care nu asculta muzica lor nebuna
nu-s draguti ca noi,si nici nu miros a capsuni
unora nici nu le plac capsunile
se uita la filme stupide si zic de noi apoi
ca nu apreciem filmele bune
ei nu-si asorteaza blugii cu sosetele si nici nu-si fac unghiile
n-au imaginatie sa ne inteleaga atunci cand suntem nervoase
e mai simplu sa spuna ca suntem nebune
sau poate ca sunt doar rai si zic asta ca sa ne enerveze mai tare
ei nu fac cartofi prajiti cu mana lor,prefera sa lase roboti sa le gateasca
si-apoi cand le gatim nu le convine ca nu suntem vreo masinarie dubioasa
se uita la prea multe filme porno si au impresia ca stiu s-agate orice fata
au fantezii ciudate si asta-i marfa,dar noi daca avem vreouna suntem obsedate
cateodata fac glume proaste doar ca sa se distreze pe seama noastra
si nu le pasa daca noua ne pasa daca ne suna a doua zi
nu-si dau seama daca o fata-i frumoasa sau doar buna
daca-i desteapta sau doar se preface interesata ca el s-o placa
sunt prea ocupati sa caute chestii pe care le au deja dar nu le vad
si dup-aia plang ca niste copii ca nimeni nu-i asculta
fac glume pe care le-nteleg doar ei,ca si cand ar fi cine stie ce chestie
ca sa te simti incomod ca nu razi la o gluma proasta
nu stiu s-alinte dar vor sa fie alintati
si mananca prea repede.
nu stiu sa tina un secret
si cateodata inventeaza ei singuri secrete.
se uita sub fustele noastre cand bate vantul
si la fundurile noastre cand avem pantaloni mulati
si comenteaza care din noi arata mai bine
ca si cand am fi papusi in vitrine..
ca si cand ar putea sa ne cumpere cu vreo ceva
se poarta cu noi ca si cand ne-ar fi castigat la loto
desi nici macar n-au jucat vreodata vreun bilet
sunt pretentiosi si morocanosi si nu stiu sa cante.

Poti sa ma privesti din cap pana-n picioare fara sa vrei sa le frangi?
poti sa-mi tii mana intr-a ta
s-o asezi la pieptul tau
si inima ta sa-mi sara-n pumni ,s-o simt cum bate ca nebuna
imi cresc aripi,esti atat de cuminte si de calm ca ma ridici de jos
si-ti lipesti fruntea de gura mea ,inca una
ma privesti in ochi ca si cand ai vrea sa-mi furi sufletul cu albastrul tau
si spui ceva in soapta.
nu inteleg nimic,dar simt cuvintele cum alearga dintr-o parte-n alta
si stiu c-o sa te visez la noapte.
atat de moale si de calda e pielea ta,sau de fapt
pielea ta pe pielea mea
si mii de picaturi de suflet se desprind din mine alergand direct in tine
ca o ploaie fina ,ca o crema hidratanta,ca un parfum ..subtil
si traiesc in tine,pe tine,oriunde cu tine
mai putin langa tine.
unde mai incap atatea vise
ca simt cum stau ca un cersetor in fata unor porti inchise
nu cer nimic ,decat alinare
fara dor,doar alinare.
acum hai,coboara-ma la loc de unde m-ai luat
si intinde-te langa mine si soarbe-ma din priviri
ca si cand as fi facuta doar din amintiri
si strnage-ma in brate,ca si cand gandul ca ma pierzi
te doare mai tare ca un pumn in stomac.

e prea periculos sa m-agat de tine pentru totdeauna
sau cat ai am de trait in lumea asta oarba si seaca
si doare prea tare sa-ti strig numele intruna
iar tu sa fii o camera goala in care numai asta aud,incearca
sa te uiti in jurul tau si nu mai fi doar materie care consuma alta materie
e prea greu sa m-agat de tine chiar si azi
ca ma uit in urma si vad o urma ce chestie
ca niste pasi prin zapada s-a transformat numele tau
si ca sa le acopar tre s-astept prima ninsoare
sau pur si simplu sa rasara soarele si pe strada mea.

Iti plac ochii mei..de ce tii neaparat sa-i vezi uzi
sa-i vezi cum pica in pamant grei de tine..
Sau ma insel,era la trecut
Iti placeau ochii mei,acum vrei doar sa-i vezi uzi,grei de tine,grei de noi,grei de ploi..
e greu sa ierti.
am ascultat zilele cum au trecut,pasii cum n-au mai venit
si nici n-au mai plecat.
Am asteptat noptile sa fie mai usoare
si durerea,din piatra
s-a transformat intr-un aluat moale pe care
apoi l-am indesat in piept sperand sa-mi bata..
ca ce aveam in loc ti-am dat tie,parca..odata
cu imprumut.
Iti plac buzele mele..de ce le vrei mute si muscate de regrete
de ce nu le mai vrei intre ale tale
e greu sa uiti.
Iti placeau buzele mele,acum le vrei doar mute si tacute si muscate si uscate.
Ca n-or sa mai fie ale nimanui.
Si iar am asteptat sa creasca coca,s-o bag la cuptor
sa fac o prajitura buna si gustoasa,
s-o mancam pe covor in dormitor
si sa ne uitam la filme proaste la televizor.
De fapt asteptam frunzele sa cada si bruma sa cada si
lumea sa cada toata
sa-mi cada-n brate,si s-o-ntind pe covor
sa ma joc cu oameni in loc de filme la televizor.
te-am asteptat pe tine sa-mi bati la usa
si frumoasa ca o papusa
ti-am frant sufletul si mi l-am frant si pe-al meu apoi
acum e gol.
Si am o lume intreaga la mine-n camera
inghesuita sub pat,bagata in vene,incalcita in pat,printre carti si pe sub birou
dar nu te mai am pe tine.
si imi vine sa arunc televizorul si covorul si patul si usa
si sa ma ascund in camera goala
pur si simplu sa te caut...

Hai,fa-ti curaj..
Nu-ti trebuie bilet sa intri.Aici suntem pe taramul unde nu se platesc bani sa intri undeva,unde consumul de orice fel e gratuit,si unde toti sunt amabili.Aici e cald iarna si frig vara.Aici ai sa-ti gasesti refugiul,daca stii sa gasesti drumul singur.Eu l-am cautat acum mult timp,credeam ca aici voi gasi o a doua sansa,dar mi-am dat seama venind aici ca a doua sansa pentru mine a insemnat sa gasesc locul asta.Si ce bine e ,si ce frumos miroase aici..A prajituri,sau ceai cald de fructe de padure,si a balsam de rufe proaspat spalate...A vant rece de iarna pe timpul verii si a frunze uscate si corcoduse coapte iarna,a sare din mare si bucati de nori..
N-are cum sa nu-ti placa.
Aici din ramurile copacilor tasnesc culori care urca spre cer,si cand ploua,coboara inapoi si tempereaza peisajul asta ..Noaptea felinarele produc lumini incandescente ce joaca umbre pe asfalt,facandu-l sa para ca e tot timpul in miscare;frunzele vorbesc intre ele ,spun bancuri,chicotesc si-ti arata drumul inapoi spre casa daca te-ai ratacit.Dar cum sa te ratacesti in propriul tau univers?N-am cum,pentru ca aici e plin de tine,de fapt de mine..
Gradinile aici sunt pline de pitici cu fesuri colorate ce mereu trebaluiesc si planteaza flori multicolore ce infloresc imediat ce le-ai udat prima data,parcurile parca rasar din pamant cand treci pe langa ele ; marea e la doi pasi de tine,mereu calda,mereu imbietoare,iar muntii te vegheaza cuminti miscandu-se din cand in cand de la stanga la dreapta cand amortesc,provocand mici cutremure ce-ti opresc respiratia si te apasa pe piept ca si cand in loc de inima ai avea un bass ce bubuie pana-n timpane cu muzica ta preferata..De-asta aici toti dansam pe strada.
E minunat,mai ales cand dimineata soarele se joaca printre ramuri,fugarit de luna peste tot pe cer,facand din cearta lor un spectacol de lumini si nuante ,care mai de care mai ghiduse si intense,trezindu-te din amorteala.

am trecut prin multe belele.imi pare rau ca mi le-am facut,dar cel mai rau imi pare ca am avut nevoie de ajutor mult sa ies din ele si acum trebuie sa ma bat putin cu mine ca sa nu mi le mai fac.
am mintit mult,oameni cu care nici nu trebuia sa fiu nesincera de la inceput,si acum trebuie sa caut un mod sa ma impac cu asta,pentru ca nu e de-ajuns sa mi le asum.
m-am ascuns de oameni cu care as fi vrut sa impart totul;
niciodata n-am stiut care-i limita dintre minciuna si negare,dar am fost pusa in situatii cand a trebuit sa neg o minciuna,si asta m-a trezit la realitate.
adevarul e greu de spus intotdeauna,mai ales daca l-ai tinut ascuns.
n-am avut rabdare si asta in defavoarea mea.
am avut prea multa incredere in oameni,si asta tot in defavoarea mea.poate si de-asta am suferit prea mult si i-am facut si pe altii sa sufere.
Uneori am si gandit prea mult,ca si acum de altfel,de-asta unii ma vad putin nebuna poate.Dar nu-i nimic,atata timp cat am invatat sa-mi pastrez gandurile pentru mine.

In zilele frumoase ma gandesc la alte zile frumoase,la zilele cand zambeam si nimic nu putea schimba asta.Am trait intr-adevar clipe pe care nu cred ca mai am cum sa le traiesc acum,dar sper ca amintirea asta frumoasa ma va ajuta sa nu-mi mai pun piedici de-acum incolo.


revin.

Nu privi in urma.Nu vei face decat sa-ti amintesti greselile pe care le-ai facut si-ti va fi din ce in ce mai greu sa te privesti in oglinda.
Recunoaste ca esti slab si fii putin mai umil,niciodata nu strica.
Pastreaza-ti secretele pentru tine,ale tale si chiar ale altora.E pacat apoi sa nu mai poti avea incredere in tine.
Stiu ca pare foarte greu acum,dar vezi-ti de viata ta,altfel nu vei face decat sa fii confuz si lasat in urma de cei de care te-agati.Nimanui nu-i place s-o arda cu plangaciosi.
Fii fericit si zambeste cat poti de mult.
Invata,sa poti sa ajungi mare.
Ai grija de prietenii tai,chiar daca sunt 2 sau 100.Eu mi-as dori sa pot sa-i am si p-astia.
Daca n-ai prieteni,fa-ti.Sunt de mare ajutor.
La fel,invata sa fii prieten la randul tau.Fa cu altii ce ti-ar placea sa faca prietenii tai cu tine.Ofera si ceva la schimb.

Mi-e dor de tine.

Stii,timpul se poate da inapoi.De fapt,se da singur.
De fapt,problema cu timpul e ca nu se poate opri in loc.

Am invatat ca nu trebuie sa cauti atentie acolo unde n-ai dat.Si chiar daca ai fost atent,acolo ar fi trebuit sa te opresti.Uita-te la oamenii din jurul tau,observa-i si taci.
Nu vorbi decat daca esti indreptatit la parerea ta.
Nu judeca pe nimeni;asa cum tu esti atent la defectele altora si dispus sa le diseci,la fel esti si tu supus la critici si oricand poti sa cazi in ochii altora tocmai din cauza lipsei tale de judecata.
Daca chiar vrei sa analizezi pe cineva,analizeaza-te pe tine.
Gandeste de 2 ori inainte sa vorbesti,indiferent ce spui.Daca ai vorbit si ai ranit,te-ai pacalit pe tine.Cuvintele dor atunci cand le spui,dar apoi ard in constiinta.
Ai incredere in tine.
Fii responsabil cu tine si cu cei din jur.Nu rani pe nimeni degeaba,cu atat mai mult daca ai fost si tu ranit si stii cat doare.
Nu da vina pe ceilalti pentru greselile si esecurile tale.Nu te obliga nimeni sa fii asa cum esti.
Aminteste-ti cum erai cand erai copil.Cand erai naiv si nu stiai ce-nseamna bine si rau.Cand lumea din jur si ce spunea nu te interesa,si tot universul tau erau parintii tai.
Aminteste-ti cum erai inainte sa intri in cacat,aminteste-ti de frica ,e singura care te motiveaza sa nu-ti bati joc de tine.
Nu-ti face prieteni multi,vor fi prea multe voci impotriva la un moment dat.
Adu-ti aminte de Dumnezeu si de faptul ca nu e destul sa crezi.
Invata din greseli,dar numai din ale tale,asa capeti experienta si daca nu esti in stare sa nu repeti aceesi greseala,macar vei sti ce te-asteapta.
Fa-ti din constiinta ta cea mai buna prietena,altfel in va deveni cel mai urat dusman.N-o ignora,glasul ei te poate aduce la nebunie.
Nu fugi de raspundere,asuma-te pe tine tie insuti.Nu fugi de tine.Nu te minti.
Nu te grabi,timpul trece la fel fie ca iti place sau nu.Partea proasta e ca nu-l poti intoarce.
Nu lasa pe ceilalti sa-ti stie durerile,e o lume complicata afara,si vei parea vulnerabil,chiar daca legile naturii sunt altfel scrise.Fiecare iti interpreteaza personalitatea in functie de a lui,asa ca nu incerca sa semeni cu nimeni,multi oameni nu se suporta nici pe ei.
Nu chema pe nimeni sa-ti vada filmele,n-ai vrea sa ti le fure cineva.
Nu te chinui sa placi nimanui,daca nu suporti pe nimeni.
Fii sincer.Minciuna te imbolnaveste si nu exista antidot.

Au..cat timp a trecut.Si cate s-au intamplat..
A trecut,intr-adevar ceva timp in care s-au intamplat multe.Sunt doar cateva luni care acum imi par 5 minute ,dar care s-au scurs cu incetinitorul,de am impresia ca am trait 10 ani in 2 minute.

Stuck

Am ajuns si pana aici.
Sunt la un popas.In fata mea orizontul dispare incet,incet,semn ca mai am putin si il ajung din urma.Vad deja cum se naste si-mi creste viitorul,sub forma unor creste si vai,le vad scaldate intr-o lumina sangerie,ca de apus,cu susurul timid al unui parau verde-albastrui facandu-si loc printre pietre ,facandu-se auzit pana aici,in prezent.Stand aici,cu spatele la trecut,ma cuprinde o adiere fina,parfumata si oarecum obraznica.Ma inveleste curios in aroma ei si se coloreaza odata cu gandurile mele.Un curcubeu de intrebari,temeri,amintiri, si prea putine raspunsuri.Imi croieste,aroma asta,o rochie vie ,frumoasa si vaporoasa cu care imi imbraca sufletul ,atat de gol pana acum.As fi vrut sa-l fi putut imbraca singura,dar nu am gasit niciodata nimic sa i se potriveasca.
Ma cuibaresc sub un copac,aici,la popasul asta,si privesc inspre cer,unde apusul deja isi ia la revedere.Cu un "ne vedem maine" fugar,dispare la fel de rosu cum a venit,lasandu-ma singura,in fata unui cer pustiu si negru.Sclipiri mici de lumina i-au luat locul,sunt mii si mii acum si cred ca alearga atat de disparat pe cer incercand sa caute lumina dintre ele,pentru ca si ele sunt oarbe,la fel ca ochii care le privesc.
In jurul meu nimic nu mai fosneste.Nimic nu mai bazaie,nimic nu mai canta.
In linistea asta trebuie eu sa astept apusul de maine?



Stau aici de multa vreme.
Aici,sub copacul meu.Stau si privesc in clipele de trezie catre orizont.Imi privesc viitorul licarind in lumina apusului.Ii desenez crestele din ce in ce mai inalte cu degetele,il prind in causul palmei ,sau il acopar cu mainile.Asta e jocul meu.
Asta e prezentul meu.
Cu spatele la trecut,pe un drum uitat,singura,oarba si surda astept in fiecare zi.
Astept ziua cand am sa pot porni catre viitorul meu.

Baiguieli la 6 dimineata

E 6 dimineata.
Asta e ora la care azi imi incep ziua.
Deja mi-am baut cafeaua,mi-am facut revigorarea,am deschis calculatorul si acum astept.
Poate nu o fac in cel mai creativ mod,dar acum simt nevoia sa scriu ceva.
Ma tot cert de ceva vreme cu un gand.Am incercat de multe ori sa ajung la cauza tuturor problemelor mele si cred ca am facut oarecum progrese.Mi-am dat seama ca de cand ma stiu eu si pana acum am incercat sa fug de senzatia de singuratate.
Da,poate e un soc,dar nu suport sa fiu singura.Nici macar singura in casa.Nu stiu de ce,nu am avut parte de vreo copilarie disfunctionala,am avut o familie destul de ok,dar in fine.Unii oameni sunt predestinati sa aiba anumite probleme,indiferent de mediul in care traiesc.Mi-am dat seama ca Dumnezeu nu ne face niciun destin inainte sa ne trimita pe lume,el pur si simplu ne da la nastere un bagaj de probleme cu care trebuie sa ne descurcam pe parcursul vietii.Asa isi da El probabil seama cine merita raiul si cine nu.Cat despre iad..Ma gandesc ca e locul ala din mintea fiecaruia de unde apar toate problemele astea.
Mi-am dat seama ca pana la urma Dumnezeu ne-a dat creierul ca un fel de test..Sa vada daca ne descurcam zilnic cu el.
Nu stiu daca e cea mai buna interpretare a nemuririi sufletului ,a raiului si a iadului si toate chestiile de genul asta,dar asta e varianta cea mai logica pentru mine.Altfel nu reusesc sa inteleg de ce unii oameni au numai un gen de probleme tot timpul,pe cand altii par ca n-au deloc,sau in orice caz,se confrunta cu dileme mult mai putin complicate.Sunt sigura ca toata lumea a avut impresia cel putin o data in viata ca are anumite intrebari pe care altii nici macar nu se gandesc sa si le puna.
Si asta nici macar nu e partea cea mai proasta.Problema in toata problema asta cu problemele este ca,fiind singur in toata chinuiala asta,tot tingur trebuie sa te straduiesti sa iesi.Nimeni nu poate,oricat de mult ar incerca,sa se puna in locul tau,cu atat mai putin sa-ti dea vreun sfat cat de cat util.O chestie practica.Ceva ce sa faci,o incantatie,un cantecel,ceva sa te scoata din cacat.
Poate nu reusesc sa ma exprim destul de clar,asta pentru ca nu ma simt foarte coerenta la ora asta,desi ar trebui sa fiu.
Poate ca de fapt toti suntem singuri pe lumea asta,doar ca nu toti suferim de aceeasi boala.
Pentru mine cel putin,e foarte ciudat sa fiu in pielea mea.Sa ma gandesc tot timpul ca as putea pierde pe cineva drag ma sperie.
Oare mai sunt oameni ca si mine care au o boala de genul asta?
Sunt oare oameni carora le e frica de prea multa lume in viata lor,de exemplu?
Daca sunt,mi-ar placea sa-i cunosc.
Si mi-ar placea si mai mult sa cunosc oameni fara frica.Nu de ce li se poate intampla,dar de ei insisi.Mi-ar placea sa stiu pe cineva care se cunoaste atat de bine incat sa poata sa-si rezolve problemele anticipandu-le.
Pariez ca ar fi o chestie foarte interesanta.

forever young

E dimineata si-mi place.Imi place,ca oricat de suparata sau obosita m-as fi culcat,somnul si-a facut treaba si m-a facut sa uit de tot.Sau ma rog,aproape tot.Oricum ar fi,restul depinde de mine.
Pe ideea asta,si pe faptul ca de ce mi-e frica tot nu scap,m-am hotarat sa iau atitudine.N-am mai facut asta de mult.
Deci da,o sa iau atitudine.O sa ma intorc cu spatele la orice gand care m-ar putea supara,stresa sau mi-ar putea strica bunadispozitie.
Si m-am gandit si la o chestie pe care-as putea s-o trag de par azi ca sa scot ceva interesant,daca tot am inceput sa postez:tineretea.
Unul din lucrurile care-mi plac la mine in clipa asta e ca sunt tanara.Corpul imi functioneaza,mintea nu prea,si ador chestia asta.Ma simt atotputernica si nimic n-ar putea strica sentimentul asta chiar daca nu e deloc real.Nimic din ce nu e real nu poate fi stricat,oricum.
Pot sa umblu pe unde vreau,n-am nevoie de bani ,sau cel putin asa imi place sa cred,pot sa-mi fac orice fel de prieteni vreau,pot sa ascult ce muzica vreau si sa dansez cum vreau pe ea.
Pot sa fiu ce vreau eu sa fiu,cand vreau eu,si cu cine vreau.
Pot sa-mi fac planuri doar de dragul de-a mi le face,doar asa ca sa treaca timpul in timp ce imi amintesc ce vise aveam cand eram mica,si nu tanara.
Ma gandesc ce fel de adult o sa fiu,daca o sa fiu,si ma gandesc uneori ca asa as vrea sa ma duc.Tanara si fraiera,increzatoare in viitor si felul cum sper sa fie pentru mine si persoanele pe care le iubesc.Mi-ar placea sa raman asa pentru totdeauna,mi-ar placea sa mor inainte sa devin batrana si plictisitoare,mi-ar placea sa se termine tot inainte sa mi se scurga toata viata din ochi..Mi-ar placea muzica sa fie buna pentru totdeauna,oamenii sa fie mereu frumosi si viata sa-mi dea tot ce are ea mai bun pana la sfarsit.
Nu vreau sa par nebuna,stiu ca n-am puterea sa raman pentru totdeauna tanara,si nici nu e vorba de frica de maturizare sau ceva..Pur si simplu imi place sentimentul asta ca toata lumea e a mea si ca sunt nemuritoare.
Imi place ca sunt vie.

Se-ntampla iar,a nu stiu cata seara,a nu stiu cata oara..
Oare mai am puterea sa uit iar?Sa ma potolesc iar,gandindu-ma ca n-are rost sa-mi fac nervi?
Ma simt ca o mama dezamagita de odrasla,care deja le-a-ncercat pe toate si nicio cale nu mai pare sa o duca la inima copilului ei..
Am ramas fara intrebari,mi-e frica sa ma gandesc la asa ceva,pentru ca mi-e frica de raspuns..Il stiu deja,si devine mai dureros de fiecare data cand il aud sau mi-l repet in minte.
Nu mai am curaj sa mai inventez scuze..nici pentru mine,nici pentru tine,cu atat mai putin pentru noi.
Ma apasa o durere in piept si un gol in stomac atunci cand gandul imi fuge catre imaginea ta.As vrea sa nu fie asa,dar nu ma pot abtine.Daca n-ar fi asa,mi-ar fi mai usor sa plec.
Nu mai am vorbe de ocara pentru tine,tacerea e prietena mea cea mai buna atunci cand imi vine sa urlu de nervi,durere sau pur si simplu imi vine sa urlu.M-ai facut sa-mi pierd pana si enuziasmul de a ma certa.De a riposta la felul cum ma calci in picioare.
In fiecare zi ma simt mai singura ca inainte,si dragostea care ar putea sa ma incalzeasca s-a transformat in speranta ca intr-o zi am sa pot privi inapoi fara sa-mi doresc sa ma intorc in timp.Fara sa fii tu in fata mea.
Nu mai am pudoarea sa ma gandesc ca intr-o zi ai sa te schimbi,macar putin,de dragul meu.Nu mai vreau sa ma cert cu tine,ma doare cand vad ca pana si cand esti vinovat pana la gat ai tupeul sa ma pui la pamant,sau macar sa incerci.
Esti atat de egoist,si ma doare atat de tare ca pe cat esti tu de indiferent ,pe atat de mult eu te iubesc.
Cat sa mai iert,si pana cand?
De la o vreme,nici macar nu-ti mai ceri scuze,parca vrei inadins sa ma ranesti.A trecut atata timp de cand te-am auzit spunand ca vrei neaparat sa ma vezi,ca ti-e dor de mine,ca nu vrei sa stai atata timp fara mine,desi noi nu ne-am vazut de-o zi..
Intr-o zi am sa pun capat atator lupte care ma fac inca sa ne mai dau o sansa,si am sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu e vina mea pentru ca nu m-ai iubit destul incat sa simt si eu asta.Poate chiar o sa mearga.
Mi-e rusine de ce-am ajuns de la o vreme incoace.Mi-e rusine ca pot sa iubesc atat de chior;mi-e rusine ca nu mai am nimic sa-ti mai cer,in timp ce eu inca mai am sa-ti ofer cate putin din mine..
Mereu ma intreb "de ce eu?","de ce noi?",dar abia acum imi dau seama ca ar trebui sa intreb "de ce tu?"..

Te invit sa ne pierdem

La fel cum a inceput,asa se termina.
Atmosfera asta lanceda de caldura amestecata cu zgomot de autobuze care pufaie ca niste dragoni fiorosi scuipand fum la fiecare statie ma termina.Simt ca ma dor urechile,pentru ca in fiecare zi ascult aceleasi sunete..In fiecare zi ascult aceeasi melodie proasta,pe acelasi post de radio care isi schimba in mod constant moderatorul,dar niciodata grila de programe.Suntem exact ca orasul asta imputit in care traim.Obositi,incercanati,morocanosi si plangaciosi.
Gandurile ne sunt miile de strazi si stradute impanzite de tot felu' de oameni care mai de care mai colorati,picioarele ne sunt masinile,din ce in ce mai grabite spre nicaieri,iar ochii ne sunt felinarele,aprinse doar noaptea,doar in locurile spre care putem sa ne indreptam privirea.Suntem niste monstri,jumatate oameni, jumatate schele,tabla si carburanti.
Ce rost mai are sa ne gandim la zile mai bune,daca pe zi ce trece suntem din ce in ce mai nemultumiti?
Noi vrem sa evadam de orasul asta,dar orasul asta unde-ar putea sa se ascunda de noi?
El nu poate sa iubeasca,nu poate sa mearga in vacanta,nu poate sa respire departe de noi;asa ca ne face viata amara.
Ramane mereu la fel,incarcat de amintiri la fiecare colt de strada,plin de cuvinte spuse pe ascuns,plin de oameni plini de vicii.Fiecare strada pe care merg imi striveste de retina mii de imagini pe secunda.Peste tot pe unde ma duc imi amintesc de cineva.Unde sa mai plec,sa ma mut?Unde pot oare sa ma mut,in ce oras de pe lumea asta ma pot duce ,asa incat sa-mi pierd capacitatea de a-mi crea amintiri?In ce oras de pe lumea asta ma pot duce,ca sa scap de mintea mea?
N-am unde.
Pentru ca peste tot pe unde ma duc,ma port cu mine.
Singura mea scapare sunt bratele tale;acolo nimeni nu ma poate gasi,desi stiu toti unde sunt.Tu esti vacanta mea la munte,tu esti melodia pe care as putea s-o ascult la nesfarsit fara sa ma satur de ea..Tu esti Tu,si ma bucur ca macar pentru putin timp,am fost Noi.De-acum inainte,Orasul imi va povesti despre tine la fiecare strada,la fiecare colt de scara,de-acum felinarele se vor aprinde doar pe unde am pasit Noi Doi.
Oare si eu sunt "Tu" pentru tine?
Abia te-astept.

Viata e minunata

Am ajuns sa stau in fata calculatorului,cu mainile pe tastatura,nestiind ce sa scriu,dar cu o mie de ganduri in cap.Nu stiu de unde sa incep,nu am multe de povestit,dar am multe de zis.Constat acum,pentru prima oara,ca inspiratia nu te ajuta la nimic atunci cand vrei sa creezi vreo ceva ,dimpotriva,are prostul obicei sa apara in momentele cele mai lenese.N-am sa folosesc asta pe post de scuza,evident,decat in momentul in care o sa simtiti voi nevoia sa faceti asta.
N-am sa ma folosesc de cuvinte ca sa va transmit vreo stare,nu pentru ca nu as avea nimic de transmis,ci pentru ca momentele de visare mi-au devenit atat de apropiate,incat nu mi se mai par atat de speciale cand apar.Atat de des mi se intampla sa ma pierd in clipele astea,incat nu mai fac diferenta intre ele si realitate.Prea rar contemplez la lucrurile pe care deja le am,sau deja le-am facut,sunt prea ocupata sa ma gandesc la ce as vrea sa am sau ce as vrea sa fac.Nu sunt visuri marete,sau dorinte extraordinare,dimpotriva,visez la stari pe care le-am avut si imi doresc sa le incerc din nou.Mi-am dat seama ca unele senzatii sau emotii sunt facute sa apara o singura data in viata,atunci cand le ai pentru prima data.In rest,sunt doar stari hibride,care apar atunci cand te emotionezi cu gandul la trecut.Imi petrec majoritatea timpului urmarind starile astea,gandindu-ma cum sa fac sa le traiesc din nou.E destul de greu,avand in vedere ca persoanele responsabile de ele traiesc acum in trecut,indiferent daca mai sunt in viata mea sau nu.Tot ce am simtit pana acum s-a intamplat deja,poate si de-aici senzatia de neimplinire; poate din cauza asta am impresia ca n-am trait destul,pentru ca n-am stiut sa apreciez.Partea proasta e ca inca mai fac asta.Inca mai visez,lasand la o parte prezentul,si n-am scuza pentru asta.Mi-as dori sa pot sa apreciez valoarea unei stari la momentul in care se infiripa,dar sunt atat de dornica s-o traiesc pana la capat,incat ajung sa-i stric cumva farmecul.Mi-as dori sa simt intensitatea fiecarei clipe,indiferent ce stare imi provoaca,dar e greu sa faci asta,atunci cand totul se amesteca..Dragostea cu regretul,dorinta cu infranarea,uitarea cu anticiparea.E greu sa incepi ceva nou atunci cand inca simti ca ai lasat neterminata alta poveste,e greu sa-ti doresti ceva atat de tare,incat sa-ti fie frica sa obtii acel ceva si e greu sa uiti atunci cand n-ai pierdut dorinta de a incerca din nou.
Unele lucruri nu tin de noi,si desi suna a cliseu,mie mi-a trebuit multa vreme sa inteleg vorba asta;indraznesc chiar sa o schimb putin:majoritatea lucrurilor nu tin de noi,de puterea noastra de decizie,de autocontrol si tot ce are legatura cu rationamentul logic intr-un fel sau altul.E greu de explicat,in mare parte pentru ca mie mi-a fost si mai greu sa inteleg.E ciudat,dar multi si-ar dori sa-si infraneze trairile cele mai firesti,facand din ele probleme,argumentandu-le,inclusiv eu.
Nu-mi dau seama cum si cand,dar am senzatia ca am trait o mie de ani din care imi amintesc doar 5 minute.Imi doresc sa fie altfel cateodata,dar ma incurc in visare si uit de ce-am fost.
Imi aduc aminte doar ce as vrea sa fiu,unde,si cu cine..

Pe tine ce te misca?

BASMELE.
Povestile care incep cu “A fost odata..” si se termina cu “Pana la adanci batraneti”..Povestile care daca nu ar incepe si nu s-ar termina asa nu s-ar mai numi basme,in care printesele devin printese doar atunci cand piciorul le incape intr-un pantof ,in care cenusaresele incep sa traiasca doar dupa ce au murit deja ,in care surorile hade ,care merg pe interes mor sau sunt date gratios la o parte,ca sa faca loc zanelor.
Basmele,povestile cu inceput incert si final la fel de incert,dar fericit in felul lui,in mod ironic scrise de barbati-scriitori,dar in care cred doar femeile…Care in mod inevitabil fac realitatea sa para un joc,un fel de asteptare cronica ce se termina intr-o stare inerta de trezie ciudata.
De ce alternativa la o viata de basm este doar una de cosmar?De ce,daca atunci cand lucrurile minunate nu vin de la sine,daca atunci cand pantoful de clestar nu ti se potriveste,imediat speranta se transforma in regret?
De ce adevarul este atat de greu de suportat,incat avem nevoie sa credem in povesti ca se mergem mai departe?
Realitatea este ca tocmai cosmarurile sunt cele care ,mai devreme sau mai tarziu,se adeveresc.
REALITATEA.
Este ca dincolo de tot ce am vrea sa traim se ascunde inevitabilul, si clipele de cosmar pot incepe dintr-o secunda in alta.Realitatea este ca orice lucru bun se sfarseste prost,pentru ca Realitatea este ca suntem toti oameni.Si pentru ca suntem oameni,natura nu ne-a inzestrat cu acel curaj supranatural care ne-ar face sa alergam pana la capatul pamantului san e luptam cu dragoni si zmei pentru persoana iubita.
Realitatea este ca toti dam inapoi in fata unei situatii de cosmar,si ca niciunul dintre noi n-a trecut peste vreo dezamagire gandindu-se ca “pana la urma o sa traiesc fericit pana la adanci batraneti”.Asta pentru ca suntem din carne si oase,si dincolo de dorinta candida de a fi fericiti,exista dorinta avida de a ne razbuna.
Da,atunci cand suntem calcati in picioare,nu ne gandim sa mergem mai departe si sa asteptam retrubutia divina,intorcand si celalalt obraz.Ne gandim cum sa-l facem p-ala care ne-a calcat in picioare.Si credem in instincul asta,pentru el am fi in stare sa mergem pana la capatul pamantului sis a ne luptam cu zmei si dragoni,pentru ca e singurul lucru care ne ajuta sa mergem mai departe.
Fericirea nu se naste din vreo stare pura de eter,se naste din noxe.Din fumul inecacios al unui gand deloc eteric,gand pentru care renuntam la bunavointa si la privilegiul de a crede in ceilalti.Pentru gandul asta mergem mai departe si cu el ramanem singuri in final.
Nimeni nu se schimba pur si simplu,nimeni nu-si compromite caracterul si dorinta de supravietuire sperand ca ajungand slab si fara aparare o sa apara cineva care sa-l ridice de jos si sa-l stearga de praf.Nimeni nu cedeaza,in speranta ca va fi adus la simtire de un sarut inocent,si nimeni nu se multumeste cu un pantof de clestar,la fel ca-n basme..Noi vrem coroana.Aia care lasa dare orbitoare de lumina in urma noastra,care-I face pe ceilalti sa stranga din dinti la gandul fericirii noastre.
E ceea ne face sa mergem mai departe,sa continuam mult dupa ce am spus “Nu mai pot”.
VISELE.
Ele sunt starile care niciodata nu pot deveni realitate,pentru ca cer putere de sacrificiu.

Noiembrie

…In sfarsit culoarea se prinde de peisajul asta.A disparut monotonia agasanta a verii,anotimp nefolositor si anost..
In sfarsit ochii mei vad si alte nuante.Se plimba toate,rasar dinspre asfintitul care a luat viata sugrumand plictisitoarea lumina,cerul senin de toate zilele.
In sfarsit oasele mele au inceput sa tremure .Hainele au inceput sa ma acopere cu adevarat,am inceput sa-mi combin starile de spirit in jurul gatului,in jurul sanilor si al taliei,al coapselor si al genunchilor si al gleznelor si talpilor.Am inceput in sfarsit sa seman cu mine,cea care n-am incetat niciodata sa fiu.
In sfarsit corpul meu a inceput sa simta.S-a dus cu amorteala carbonizanta a soarelui verii,frigul ma resusciteaza.Ma face sa respir.Ma face sa tremur.Ma face sa ma grabesc,ma face mai atenta,mai vivace,mai constanta.Ma face sa traiesc.
In sfarsit simt si alte mirosuri.Cel inconfundabil al vantului care bate lenes dinspre apus,incarcat de mici zvacniri de ploaie si praf stins.Cel al pamantului,fericit si umed.Cel al aerului,gol si usor de inhalat.Cel al frunzelor ofilite,preferatul meu.
In sfarsit aud si alte sunete.Ale pasarilor care zboara grabite pe deasupra orasului suprasaturat de beton si lemn,si fum si tabla.Aud zgomotul iernii apropiindu-se,aud freamatul copacilor care-si lovesc crengile una de cealalta,parca aplaudand o scena reusita de teatru.Aud o liniste vaga,o ascult,ii inteleg vajaitul si scartaitul,si toata simfonia.

Respir aerul meu preferat.Abunda de mirosuri,si sunete,si aduce cu el imagini si ganduri dintre cele mai coapte.Ma bucur de el cu toata fiinta mea,il las sa patrunda peste tot in corpul meu,sa-l dezmorteasca,sa-l inroseasca,sa-l caleasca.

Ascult muzica mea preferata.Muzica dulce a timpului care trece din ce in ce mai repede,muzica fada ,frematanda a linistii.

Traiesc anotimpul meu preferat.Ii simt clocotirile si zvacnirile nelinistite si temperamentale,ii ascult geamatul si ii vad silueta galben rosiatica.Il inteleg in pasiunea lui,in chinurile lui reci,in zgomotul lui infundat.
Ii prind in piept emotiile si il primesc in mintea mea ca pe un vechi prieten.Imi intra in camera prin fereastra si il astern langa mine pe pat.Anotimpul meu,toamna,ma ridica,imi picteaza pe tavan nemurirea sa,ma alearga prin amintiri trecute si viitoare,prin sperante si vise si planuri . Ma asculta ,ma aproba,tace.Imi canta cand e bine dispusa si imi recita stari de suflet.
Ma face sa tresar,imi picura pe limba arome reci si amare,care imi curata organele si sangele si toate celulele.Imi arata si ma priveste drept in ochi,ma hipnotizeaza cu toate izbucnirile ei pline ochi de viata .
Ma naste si ma omoara in acelasi timp,ma improspateaza cu vantul vantul ei ofilit.
Ma plimba printre culorile ei ,toate vii,toate de aceleasi nuante.
Ma transcede.
Visez cu ea ,de toate,vazute si nevazute,imi citeste din carti nescrise si-mi prooroceste imagini disparate din existenta mea,si a lor.
Imi spune ca i-a fost dor de mine si ma imbratiseaza vag,ma inconjoara cu timp si franturi de vazduh,ma coloreaza in rosu si imi accelereaza bataile inimii,ma ridica de la pamant si zboara cu mine-n brate peste toate amintirile mele,mi le-arata,asemeni unui inger pazitor,imi explica veghea ei neobosita asupra mea .Ma boscorodeste asemeni unei mame ingrijorate,ma saruta cu adierea ei rece si acuta si ma roteste ca pe un titirez ,dincolo de timp,acolo unde m-am nascut.Unde e locul meu.Unde timpul sta pe loc cand vreau eu,trece cand vreau eu,si se da peste cap de cate ori vreau eu.
Toamna ma prinde de maini si ma arunca in pantecul ei rosu ,ma naste din nou,ma face sa rad,ma face fericita.

Ma las prada sentimentului comod de liniste si uit tot,dar in acelasi timp nu uit nimic.